Apără și mântuește

Cu ce m-am întors de la Suceava, din campania scurtă de sterilizări cu și pentru Casa lui Patrocle. Țin să raportez pentru donatorii individuali, care ne țin în viață.

Cu un borcan de dulceață de vișine din livada Roxanei Ciornei, pe care îl mănânc cu lingura, de drag de oamenii care ne-au găzduit. Al’fel, nici o dulceață n-o bate pe-aia de cireșe-amare.

Cu procedura TAC.social auto respectată, adică: dacă întâlnim un animal rănit oprim și facem ce trebuie și cât putem. Dacă întâlnim un animal mort chiar pe carosabil, oprim și-l tragem deoparte, ca să nu se treacă cu roțile peste el la nesfârșit. Am întâlnit două vulpi, una moartă proaspăt, alta moartă și-nvechită, patru câini plastifiați deja și mai multe decât am putut număra pisici, în diverse stadii de putrefacție. La un moment dat, exasperată, Sorana ne-a povestit cum a văzut ea în Singapore niște poduri cu iarbă peste șosele, care lasă animalele sălbatice să-și traverseze habitatul în siguranță și fără să dea ochii cu omul, sălbaticul suprem. Am deschis gura să adaug că sunt în toată Europa și lumea, se cheamă ecoducte și-s ceva simplu de făcut, numa' să vrei. Dar am închis-o la loc fără să mă mai dau deșteaptă, fiindcă, mai demult, am lucrat și eu, tangențial, la proiectul unei autostrăzi românești, care tocmai la ecoducte s-a-mpotmolit. Ne întâlneam periodic cu specialiștii CNADNR, an după an, se cheltuiau mulți bani europeni pentru chiolhane numite „grupuri de lucru”, dar nu se mișca nimic, mai ales că „profesorii” invitați erau, mai mereu, vorbitori de engleză, iar la CNADNR specialiștii abia dac-o rupeau pe românește și aia greu și numai după ciorbă.

Cu gândul obsesiv (nu scap de el nici acum, la mai mult de-o săptămână) că am operat în cea mai bogată comună a județului Suceava, care, totuși, n-are canalizare, nici apă curentă, iar primarul a fost ales o dată și reales de patru ori, în total douăzeci de ani. Anual, returnează la buget bani nefolosiți, așa mi-a povestit un om modest și respectuos cu care-am fumat pe scările casei de cultură din comuna Sfântu Ilie și lucrător la primărie de dinaintea primarului cvadruplu reales.

Cu o icoană mică dar dublă, primită drept bilet de intrare la mănăstirea Voroneț (că ne-a mâncat turismu-n fund pe drumul de întoarcere) pe care icoană scrie „Apără și mântuește”. Nu s-a luat evaluarea națională nici la Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. În biserică, un grup de copii de școală primară a fost pus să-ngenuncheze și nu bazaconiile maicii-prezentatoare m-au îngrijorat cât privirea înduioșată și calină a părinților însoțitori privindu-și copiii în genunchi.

Cu o Ralucă mai cocoșată, dar cu o nouă durată record a operației de sterilizare la câine femelă, 11 minute și 29 de secunde. Dacă știa c-o măsor (de curiozitate), băga și mai scurt, că-i ambițioasă. Dar asta mi-aduce în minte o întâmplare din campanie, care deja a devenit anecdotă a echipei: sosește o doamnă cu animalu-i și-ntreabă:

- Când o iau înapoi?

- Mergeți acasă liniștită și vă sunăm noi peste câteva ore ca să porniți, zic eu, cum zicem tuturor.

- Aaaah, face doamna dezamăgită, dar politicoasă și simpatică, păi la Jeffrey ți-o dă înapoi în douăzeci de minute!

Nu Jeffrey criminalul american, ci Jeff Young, tatăl și mama la sterilizări planetare, în special americanas, am făcut și noi curs cu el, o capodoperă de veterinar. Are o emisiune faină, iar montajul te face să crezi că totul a durat o secundă și iei mâțu-acasă. N-am văzut-o, dar așa îmi închipui, fiindcă altfel aș înnebuni de ciudă, gândindu-mă mereu la cât de mult efort nu văd oamenii într-o campanie de sterilizări, pe care noi ne-o dorim și o facem cum am și scris pe banner, în liniște și curățenie. Și ordine, câtă se poate. Asta pentru că eu vin chiar din partea astălaltă, a omului obișnuit, care organiza campanii la începutul anilor 2000, îngrozit și scandalizat de haosul, hăhăiala, mizeria și lipsa de considerație pentru animal a veterinarilor care, altfel, erau, sincer vorbind, cei mai mișto și umani dintre toți veterinarii de pe-atunci, mai ales că acceptau să-și murdărească mâinile (fără mănuși) cu „maidanezi”. Ceea ce era o raritate.

Cu retina ciuruită pe drum de case foarte mari, moderne, unele chiar frumoase, etajate fără excepție. Ceva nu se lega. Oamenii săraci și rari pe lângă șanțuri, casele scumpe, apa la fântână, câinele legat sau necâinele și curtea goală. Tot domnul de la primărie m-a lămurit: sunt case goale, construite cu banii din străinătate, toată lumea e plecată, da, pe kilometri întregi. Casele sunt pentru copiii azi mici, care se vor întoarce: să aibă deja, să nu se mai chinuie. Fi-aș io copil în Spania, să mă trăznească dacă m-aș întoarce să trăiesc în comuna Sfântu oricare din mândra Bucovină, fără apă la robinet și cu toți semidocții la televizor, conducători de țară și strategi.

Cu încântarea că am cunoscut-o pe Gabriela, una din cele mai mișto femei din câte am cunoscut în ultima vreme: trup de manechin, personalitate de general, zâmbet de plăcintă cu brânză (sărată, adică cea mai bună) și două fete crescute singură, cu care vorbea la telefon ca mama îngerilor cu îngerii. A mușcat-o rău un câine, de frică, iar următorul ei gest după necaz a fost să apuce mopul ca să șteargă pișul scăpat de câine, tot de frică.

Cu patru costume de baie (ne-am cumpărat toți, de la Lidl, pe drum, ca să avem pentru spa-ul de la hotelul Mandachi) cu eticheta intactă și spa-a nevizitată. În schimb, i-am înhățat lui Mandachi un motan din perimetru și l-am returnat a doua zi, neintact și foarte vesel. Sper că nu a pus deloc la plată asociația Casa lui Patrocle, căreia oricum îi promisese un preț simbolic pentru cazarea noastră. De fapt, ce vreau să spun cu asta e că am admirat sprijinul consistent din partea unei afaceri locale mari, așa cum am văzut și la București.

La Cluj, îmi ajunge o mână să număr companiile mari care ne-au dat binețe și bani. Două din ele își au inima chiar la Pata Rât, iar una din ele ne-a dat afară la propriu din birou când am cerut nu bani, ci acces într-o hală care stătea goală și murdară, cum a și rămas până-n sfânta zi de azi. Directorul ne-a explicat că-i e scârbă și de câini, și de oamenii care au treabă cu ei. Nu neg că-s și antipatică, deci poate și de-acolo ni se trage. Dar tot e foarte, foarte greu la Cluj, pare că regula e să ți se-mpotrivească toți și toate, iar solidaritatea și înțelegerea să vină doar de la indivizi, aproape niciodată de la grupuri.

Cu părerea (e o convingere, dar vreau să par echilibrată) că (și) în Bucovina oamenii sunt mai zâmbarnici, mai calzi, mai comunicativi, mai amabili, mai normali, chiar și atunci când vorbesc peste tine, adică mai mereu. De oriunde în România mă întorc la Cluj simt că intru într-o ladă cu moloz uscat. Multă țărănie rea, teribil de multe ifose. Fețe suspicioase la orice, aspect de comună bogată fără istorie, fier-beton-ciment și figuri de Berna.

Cu amărăciunea - pe care-o tot strangulez fără succes - că am operat doar două zile și-am fi avut treabă pentru doi ani. Atâția oameni supărați am lăsat în urmă, că spre sfârșit nici nu le mai explicam: atâția bani au fost, nu mai avem locuri, nu mai avem timp, nu mai sunt bani, atâta putem acum, poate mai venim, poate cereți dumneavoastră noii administrații campanii de sterilizări și tot așa. Mi-a rămas în minte o doamnă care insista că ea stă aproape, peste drum, deci de ce să ne fie așa de greu «să-l facem» și pe cățelu’ ei? Și iar m-a cotropit frustrarea asta imensă, că oamenii nu înțeleg și nici nu se gândesc ca să poată, poate, înțelege. E și vina noastră, că nu explicăm suficient. Nu, nu ne dau bani guvernul, statul, primăria. Ele dau bisericii și mănăstirii. Nu, câinii nu se operează cu spirt, aer curat și-un cuțit de friptură. Câinii se operează ca oamenii, cu multe obiecte și multe substanțe care costă de te-ndoaie, de multe ori mai mult decât la om, fiindcă piața e mai mică, deci furnizorii mai puțini, deci concurența e o glumă, fiecare are aproape felia lui și face ce vrea, urcă prețurile pân’ la cer, deci dacă ai, dai, dacă n-ai, nu faci, nu exiști, există alții, destui. Na, c-am fost antipatică și cu ăștia de la medicamente veterinare, ne-am lins pe bot de sponsorizări și de la ei. (Au, n-am avut niciodată, nu știm gustul, linsul e degeaba.)

Probabil cu mai multe lucruri și oameni în gând m-am întors, dar s-au topit deja în mine.

Nu e lucru, nici om, dar m-am mai întors cu multă admirație pentru echipa Casa lui Patrocle și cu energia lor. Probabil nu sunt perfecți, așa cum i-am văzut eu: organizați, calzi, muncitori, extraordinar de ospitalieri, iar animalul e sfânt. Pilda suntem chiar noi, care am avut o ședință nesfârșită de feedback, cu toate greșelile, pe categorii. Și noi părem mereu perfecți la-nceput și dup-aia dezamăgim, supărăm, greșim. Dar rămânem cinstiți și asta am simțit și la patrocleni, cinste. Și asta mi se pare, în munca noastră, fundamental. E atâta păcăleală în jur, atâtea himere, atâta furt, atâta risipă, că nu te salvezi decât rămânând cinstit, ca să poți să dormi, ca s-o poți lua de la capăt. Nu există mize mai mari. Fiindcă, cu toate supărările, suntem foarte norocoși și suntem mulțumiți. Facem ce ne place mai mult pe lume, avem costume de baie noi, jucăm „Valiza” când călătorim, primim rar dar constant mailul care ne anunță că încă cineva s-a făcut donator recurent, am băut pe drum apă de la pompă, ca-n copilărie și… iubim câinii.

Cu mare recunoștință pentru ce ne-a dăruit echipa Casa lui Patrocle în doar două zile și-o seară, vă doresc tuturor să știți cum e asta și câtă putere îți dă. Iar primarilor care au bani și după ce dau la mănăstire, aici e o posibilitate de cheltuire. Mergem oriunde în țară, unde este o brumă de bani. Mai punem și noi, din donații sau sponsorizări, și lăsăm în urmă un gram de bine în plus față de ce-am găsit. Comunitate civilizată cu câini mulți și chinuiți nu există. Comunitatea care-și „ridică” și ucide câinii în loc să-i sterilizeze nu e comunitate, e un sac vechi și murdar, fără fund.