Acest text și fotografiile însoțitoare aparțin dr. Ovidiu Roșu, iar publicarea lor face parte din efortul echipei TAC.social de a populariza teme ale domeniului larg Bunăstarea animalelor/ Animal Welfare. Ovidiu Roșu e medic veterinar din 2008 și doctor în Științe medicale veterinare din 2018. Este fondatorul organizației Visul Luanei, coordonator al Centrului de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice din cadrul fundației și fondator ARCA (Animal Rescue and Care).
Am ales să trăiesc în țara în care într-o seară se huiduie la un concert, iar în alta, la aceeași cântare, dar după ce gâdili un pic mulțimea și-o faci să se simtă rasistă, aceasta se extaziază, ovaționează și plânge de fericire. Până și Dumnezeu a dat cu grindină în consternare.
Am ales să trăiesc într-o țară unde cetățenii votează liberalismul și europenizarea, iar diaspora ei, naționalismul extrem și segregarea. O țară în care, în unele secții, voturile sunt câștigate în funcție de cât de citeț e scrisul de pe grila de numărare a voturilor.
Cu toate astea, am ales să trăiesc într-o țară în care au ales și alții să trăiască.
Iar unii dintre ei sunt făpturi atât de faine încât câteodată-mi fac cruce cu limba-n cerul gurii să nu-i deochi. Așa că, în retrospectiva ultimelor săptămâni, care pentru mine au fost un întreg periplu muncitoresc pe meleagurile mioritice, vin aici cu câteva gânduri de mulțumire și recunoștință față de persoanele cu și pentru care am lucrat.
Prima stație a fost în Râmnicu Vâlcea, unde de vreo 15 ani merg aproape lunar să capturez câini pentru sterilizare. Probabil că aici am dezvoltat și șlefuit conceptul de campanie de sterilizare doar pentru capturi.
Când ajung sunt întâmpinat de fiecare dată de Florentina și Nicoleta cu dubițele lor Caddy rupte-n două de muncă și trosnind a miros și mâncare de animale. De când le știu, cu o determinare, dârzenie și efort greu de imaginat, fetele astea trag în disperare să rezolve problema câinilor fără stăpân din zona Vâlcea. O zonă extrem de dificilă dpdv al capturilor de câini: majoritar rurală, plină de gospodării întinse, pe dealuri și la marginea pădurilor.
Este proiectul care își permite să mă cheme și să aibă răbdarea și resursele să stea după curul meu zile întregi să prindem doar o singură cățea fătătoare și să fie super mulțumiți de rezultat. „Important e că a fost castrată și nu ne mai umple de pui.” Fetele astea înțeleg relevanța muncii de teren mai bine ca marea majoritate a campaniagiilor pe care îi cunosc.
Și mai greu de imaginat este că pentru volumul de muncă și impactul local pe care îl au, într-o lume în care toți au nevoie să se laude pe rețele cum cât de mult salvează ei lumea, munca fetelor de la Râmnicu Vâlcea e de o absurdă lipsă de vanitate și autopromovare. Abia de curând, după mii de animale salvate, tratate, sterilizate sau adoptate au decis să se organizeze într-o asociație, Save Valcea's Dogs.
Următoarea stație a fost Spirit Animals Sanctuary, din Fundu Moldovei. Un sanctuar de animale de fermă vegan. Țin să adaug din capul locului că este cel mai frumos loc în care am văzut animale salvate îngrijite. Repet, cel mai absolut minunat loc pe care mi-a fost dat să-l văd. Undeva în mijlocul unei păduri, pe un deal, în Bucovina. De vis. Zeci de hectare împrejmuite cu zeci de animale salvate de la tăiere din tot spectrul animalier de fermă, care, dacă mi-ar sta în fire, aș zice că erau cât se poate de fericite. Dar nu-mi stă în fire, așa că le zic exemplar de bine îngrijite, cocoloșite și complet lipsite de grija zilei de mâine.
Vă spun sincer, aveam reținerile mele. Mai ales când te cheamă niște „vegani dubioși”, de la 700 km distanță, să faci ceea ce orice veterinar de țară ar putea face: tăiat de tauri, armăsari, berbeci și țapi.
M-au vrut chipurile pe mine/ ARCA și pe colegii mei (Andrei și Mircea) pentru ca noi am face-o mai cu grijă.
Dacă la început nu știam ce planuri să facem să ne terminăm treaba și să ne cărăm mai repede, am ajuns să îndrăgim nespus locul și mai ales pe oamenii ăștia. Aparent niște vegani militanți și obsesivi , dar în realitate poate cei mai blânzi și empatici oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Articulați, coerenți, deschiși, respectuoși și supermuncitori. Am petrecut ore-n șir discutând despre lumea lor, fără ca o secundă să simt nevoia obsesiv-compulsivă de a-mi scrollui telefonul.
O lume în care animalele nu sunt exploatate, sunt respectate și iubite într-un mod corect și echilibrat. Am simțit în oamenii ăia o luptă și un zbucium intern formidabil care empatizează cu suferința miliardelor de animale care suferă zilnic de pe urma exploatării umane. Ca și cum toată povara asta e în cârca lor și cum, fiind conștienți de asta, au decis să facă din scopul vieții lor o misiune supremă de salvare și conștientizare. Cu toate sacrificiile umane posibile - sociale, fizice, financiare, interumane.
Nu vreau să-i împovărez cu îndemnul ăsta și sper să mă ierte dacă o fac, dar chiar cred că orice om ar trebui să viziteze Spirit Animals Sanctuary măcar o dată în viață, să simtă ce am simțit eu și colegii mei acolo. Și, poate așa, vor putea pune în context orice decizie ce ține de animalele de fermă cu care intră în contact direct sau indirect.
A treia stație - și ultima pentru această primă parte - a fost Cluj-Napoca cu a lui groapă de gunoi, comunitate de etnie romă și câini cu și fără stăpân din Pata Rât.
Aici am mai fost anul trecut și s-a tot povestit. Așa că, de data asta, încerc să nu mă repet și să vă zic de oamenii care reușesc de câțiva ani să realizeze cea mai nebunească mixtiune de valori morale, descoperire personală, acceptanță și incluziune socială pe care am trăit-o vreodată. Și asta prin intermediul unei campanii de sterilizări.
La început, cel puțin din perspectiva hingherului cu facultate invitat la o altă campanie de castrat, ăștia de la TAC.social, pe lângă serviabilitatea și bunul lor simț, la care te-ai aștepta de la niște nordiști, mi-au mirosit cumva a aroganță. Cu figuri de Ardealu-i fruncea, cu protocoalele și regulile lor de „pune masca, scoate masca” și cu vaga impresie că ei ar ști și ar face lucrurile mai bine ca oricine.
Totuși, pentru unu care a fost invitat de prea multe ori la spectacolele din serialul „Iadul Animalelor featuring People”, chestia asta de perfecțiune mi-a dat cu virgulă. Prea mulți factori necunoscuți, prea multe energii, prea multă agitație. N-ai cum s-o arzi așa perfect oricât ai încerca.
Așa că, încet-încet, am început să-mi dau seama cât de speriați sunt. Cât în afara oricărei zone de confort și extrem de vulnerabili sunt. Că toate pungulițele lor cu măscuțe și dezinfectanți de mânuțe încearcă să mascheze frica organizării unui proiect atât de complex precum Linda Pata Rat.
Cât de greu trebuie să le fie să aducă lumea „civilizată” într-o lume „necivilizată”,
s-o murdărească și s-o zdruncine din toți rărunchii preconcepțiilor ei. Să facă în așa fel încât să n-o înhăiteze una împotriva celeilalte, ci chiar să reușească să o apropie și să se îndrăgească una pe alta.
Și nu câțiva omuleți din lumea „civilizată”, ci un puhoi de oameni cu tot felul de apucături! Unii de profesie și cu ifosele lor inerente, alții voluntari și total habarniști, unii reprezentând organizații cu agenda lor personală, alții știriști sau politruci care vor și ei o bucată de imagine.
Toți oamenii ăștia au fost introduși în unul dintre locurile alea marginalizate de societate în care nu ai vrea vreodată să intri de bună voie, de frică și/sau scârbă, sau de orice alt motiv înțesat bine în genele tare de conservare.
Și când te pune naiba să pui în mișcare asemenea tăvălug de trăiri și evenimente, trebuie te aștepți la incidente de tot felul. Incidente care inevitabil s-au și întâmplat, dar care au fost gestionate cu o transparență și o decență umană care eu nu mi-aș fi închipuit că e posibil.
Am tot repetat-o de ceva timp: noi, ăștia din sud, cu sutele noastre de campanii și zecile de mii de animale sterilizate, am ajuns să fim niște mașinării bine unse care sterilizează ca pe bandă rulantă, dar care ne mâncăm de cur unii pe alții fără să facem un pas înapoi să vedem implicațiile tuturor aspectelor umane și sociale din jurul nostru.
La Pata, n-a fost nimic perfect, și nici nu trebuia. A fost tot și mai mult din ce era nevoie să fie. Bravo, TAC.!
Și cu asta o să tac.
PS. Mai am câteva stații cărora le datorez aprecierile mele ostile.
Acest text și fotografiile însoțitoare aparțin dr. Ovidiu Roșu, iar publicarea lor face parte din efortul echipei TAC.social de a populariza teme ale domeniului larg Bunăstarea animalelor/ Animal Welfare. Ovidiu Roșu e medic veterinar din 2008 și doctor în Științe medicale veterinare din 2018. Este fondatorul organizației Visul Luanei, coordonator al Centrului de Salvare și Reabilitare a Animalelor Sălbatice din cadrul fundației și fondator ARCA (Animal Rescue and Care).
Comments